duminică, 25 martie 2012

rosiile

Tomatele (Lycopersicon esculentum) sunt plante erbacee anuale, originare din America Centrala si de Sud, cultivate pentru valoarea lor alimentara. Fructele de tomate contin vitamine (A, B1, B2, C, PP), glucide, protide, acizi organici si saruri minerale (Ca, Fe, P, K) .

Tomatele sunt plante pretentioase la caldura. Temperatura minima de germinare a semintelor este de 8-10°C. Temperatura optima de crestere si fructificare este de 22-25°C. Fata de lumina pretentiile sunt ridicate, in special in faza de rasad si de fructificare. Insuficienta luminii duce la alungirea rasadului, iar in perioada de fructificare, la caderea florilor. Au cerinte moderate fata de apa. Culturile infiitate prin rasad se iriga mai abundent decat cele semanate direct in camp, care au o inradacinare mai profunda. Tomatele valorifica bine ingrasamintele chimice si organice. Cantitatile mari de azot insa provoaca o crestere vegetativa puternica si intarzie fructificarea si coacerea fructelor.
Soiurile de tomate pot fi impartite in 2 mari categorii, in functie de modul de crestere: soiuri cu crestere determinata (limitata) si soiuri cu crestere nedeterminata (continua). Soiurile cu crestere limitata cresc pana la o anumita inaltime dupa care se opresc. Ele vor inflori si vor face toate fructele intr-o perioada de timp relativ scurta. Soiurile cu crestere nedeterminata cresc, infloresc si fructifica pe toata perioada de dezvoltare, respectiv pana cand sunt distruse de primele geruri ale iernii.
rosii 2  rosii 3
Soiurile de tomate mai pot fi impartite si dupa forma fructului (pruna, cherry, para), dupa culoare (rosie, roz, oranj, galben) si dupa modul de utilizare (pentru consum in stare proaspata, conserve,  muraturi).
Infiintarea culturilor de tomate se poate face direct din samanata, sau prin rasad. Este recomandabil ca tomatele sa se cultive dupa lucerna, mazare, fasole, castraveti, pepeni, morcov, ceapa sau varza.
Rasadurile de rosii se produc in sere, solarii sau rasadnite incalzite. Semanatul rasadurilor se poate face incepand cu sfarsitul lunii februarie, sau chiar mai devreme (sfaristul lunii ianuarie –inceputul lui februarie)  in cazul in care serele sau rasadnitele dispun de un sistem de incalzire. La 7-10 zile dupa rasarire, trebuie sa se faca repicatul rasadurilor in ghivece, cuiburi nutritive sau direct in sol la distante de 10 x 10 cm intre plante. Repicatul ofera rasadului posibilitatea de a forma o tulpina viguroasa, radacini bine dezvoltate si se evita alungirea tulpinii. La plantarea in camp deschis,  rasadurile trebuie sa aiba varsta de 45 - 50 zile, sa fie viguroase, sanatoase si bine fortificate.
Plantarea in camp se face in momentul in care temperatura in sol, se stabilizeaza la 12°C , pericolul brumelor tarzii a trecut (sfarsitul lunii aprilie-inceputul lunii mai) si temperatura medie pe durata noptii este de peste 7°C. Desigur, momentul plantarii,  se coreleaza cu conditiile concrete de temperatura din primavara respectiva. Ca scheme de plantare se pot folosi: pentru teren modelat (2 randuri de straturi inaltate cu sant pentru irigatie intre ele) se planteaza la 60-80 cm intre randuri si 20-22 cm intre plante pe rand, iar pentru teren nemodelat se planteaza la 60 cm intre randuri si 26-32 cm intre plante pe rand. Intotdeauna, plantati tulpina rasadurilor mai adanc decat au fost plantate in rasadnita, ele dezvoltand foarte usor radacini adventive, care ajuta la stabilitatea plantei. Pentru a ajuta rasadul sa se dezvolte mai repede, inainte de plantare indepartati primele 3-4 frunze de la baza tulpinii.
Rosii 4  rosii 5
Daca solul este secetos, rasadurile de rosii se pot amplasa intr-o mica depresiune, astfel incat apa sa se poata colecta in jurul radacinii. Daca rasadul s-a alungit si este prea inalt in momentul plantarii, puteti folosi metoda plantarii in sant. Pentru a planta rasadul in sant, sapati un sant orizontal in locul unei gropi pentru fiecare planta, indepartati toate frunzele de pe planta cu exceptia celor din varful de crestere (4-5 frunze), intindeti planta pe orizontala in sant si acoperiti sistemul radicular si tulpina goala cu pamant. Pe tulpina ingropata in sant se vor dezvolta curand radacini adventive. Dupa plantare, rasadurile se uda din abundenta, pentru a preveni formarea de radacini putin adanci. Transplatarea, este indicat sa se faca dupa-amiaza tarziu sau pe timp inorat, pentru a preveni ofilirea temporara a rasadurilor, datorita temperatuilor ridicate din timpul zilei.
Cultura rosiilor prin semanat direct in camp, se practica in zonele unde primaverile sunt timpurii, iar brumele au o frecventa mai mica. Terenul destinat culturii timpurii trebuie sa fie usor, permeabil si sa nu formeze crusta. Pregatirea acestuia se face din toamna, prin eliberarea de cultura anterioara, sapat, indepartarea buruienilor si administrare de ingrasaminte. Semanatul se poate face din prima decada a lunii aprilie pana in a 2-a decada a lunii mai. Pentru semanatul direct in camp, se folosesc de obicei soiuri de rosii cu coacere simultana a fructelor.
Lucrarile de intretinere pentru cultura de tomate cuprind:
- la 5-6 zile dupa plantarea rasadurilor, se face completarea golurilor, manual, cu rasad din rezerva pastrata la plantare;
- prasit manual sau mecanic de 3-4 ori;
-irigarea, la interval de 4-6 zile, prin picurare sau udare pe sant. Incercati sa nu stropiti frunzele cu apa, intrucat acest lucru favorizeaza aparitia bolilor;
- sustinerea plantelor pe araci pentru suprafete mai mici sau spalier pentru suprafete de mari dimensiuni;
- tratamente contra bolilor si daunatorilor;
- lucrarile de dirijare a cresterii si fructificarii, care cuprind: copilitul (operatia de eliminare a lastarilor care pornesc de la subtioarea frunzelor) se realizeaza saptamanal si se efectueaza radical (se lasa doare tulpina principala), carnitul (consta in ruperea varfurilor de crestere a plantelor) dupa 3-4 inflorescente pentru ciclul scurt de vegetatie sau la 7-8 inflorescente pentru cel prelungit,. Carnitul va avea ca efect coacerea mai timpurie a rosiilor. Soiurile cu crestere determinata nu se copliesc si nu se carnesc.
- defolierea consta in ruperea frunzelor batrane de la baza care nu au un rol activ in hranirea plantelor. Astfel se realizeaza o buna aerisire a plantelor, se usureaza aplicarea lucrarilor si se inlatura focarele de infectie cu boli si daunatori.
Rosii 6  rosii 7
Recoltarea tomatelor se efectueaza esalonat,  pe masura ce fructele ajung la  maturitatea fiziologica. In cazul in care doriti sa pastrati seminte pentru infiintarea unei noi culuri in anul viitor,  alegeti din recolta curenta fructe sanatoase cu seminte, seminte ce vor produce tomate asemanatoare cu planta mama.

HRANIREA PLANTELOR
hobbygradina.ro

În primul rând, un lucru foarte important de ştiut şi de băgat la cap, este acela că niciodată nu hrănim plantele pe timp rece (8 –10 grade) sau dacă temperatura trece de +28 de grade. De ce? Deoarece când este prea rece, creşterea este încetinită, iar hrana ajunge greu, prea lent, la plantă, mai ales fosforul, atat de trebuincios.

BOLILE TOMATELOR

Una dintre cele mai temute boli ale tomatelor, care este în stare într-un timp foarte scurt să pună la pământ întrega recoltă şi ceva pe deasupra, este fitoftoroza, boală micotică, declanşată de o ciupercă neşăţioasă, cu un nume exotic, altminteri: Phytophthora infestans. Dar, să ştiţi, dragi grădinişti, că avem ac şi de cojocul ei.
cultivarea-tomatelor-ros 004 Cu ce  începem? Cu seminţele, fireşte. Ca pe viitor, planta ce va să se nască, să plesnească de sănătate trebuie, mai întâi de toate, să tratăm şi să călim seminţele. Cum? Înainte de a fi însămânţate, ele vor fi ţinute în: apă de cenşă, sau apă oxigenată de concentraţie 1%, sau în suc de aloe vera, în soluţie de acid boric sau bicarbonat de sodiu, în infuzie din: urzică, urzică + coada calului, rostopască, tătăneasă, etc. Fireşte, vom alege una, maximum două, dintre variantele înşirate. Căt timp le ţinem? De la căteva ore până la câteva zile. Apoi urmează călirea. Toate aceste modalităţi le avem descrise în amănunt într-un material separat: „E vremea semănatului”.
Una  dintre cele mai simple şi la îndemână metode este aceea de a ţine câteva zile la rând seminţele în plin soare, cât de multe ore pe zi va fi posibil.
Urmează faza de răsad. Din fragedă pruncie, adică din momentul în care au atins vreo 10 – 12 cm, săptămânal vom stropi tinerele plantule cu soluţie de lapte degresat , zer sau kefir: 1 l de lapte degresat , zer sau kefir la 9 l de apă + 25 -35 picături de tinctură de iod. Iodul se va lupta cu bacteriile, iar acidul lactic este o adevărată „babă cloanţă” pentru sporii ciupercilor hapsâne.
Putem alterna stropirea cu lapte cu cea cu macerat de urzică şi coada calului, 500 gr de plantă uscată la 5 l apă rece sau fierbinte, nu contează. Reprezintă nu numai o barieră în calea bolilor, dar şi o hrană delicioasă. La fel de bine se poate folosi doar macerat la rece de coada calului (1:10) ca tratament de imunizare. Coada  calului, prin conţinutul însemnat de acid silicic (10%!), întăreşte ţesutul plantei, creând un scut în faţa bolilor şi dăunătorilor.
O dată planta ajunsă la adolescenţă (20 – 25 cm) putem face o operaţie interesantă, trecem un fir de cupru, care ne scuteşte, în mare măsură, să folosim stropirile cu solutii, care conţin cupru.
E drept că zeama bordeleză (conţine sulfat de cupru)  are un efect benefic pentru plante, dar, în general, eu fug de preparatele ce conţin cupru. Incerc să-l evit, pe cât posibil, ca să nu îngreunez solul cu el.
Folosesc preparatele pe baza de cupru doar in cazuri extreme. Asta nu înseamnă, nici pe departe, ca alţi grădinişti să nu -l folosescă.
Să  explicăm ce este cu acest fir de cupru. Eu am luat firul de la vechile cabluri telefonice, găsite în cutia cu diverse „rezerve electrice”. Se „dezghioacă” sârma din învelişul său, se freacă bine cu galss-papir, ca să-i îndepărtăm stratul protector, după care secţionăm în câte bucăţi avem nevoie.
Aşadar:  cu  puţin înainte de transplantarea roşiilor la locul definitiv (sau după ce au atins o înalţime de 20 – 30cm) luăm atâtea bucaţele de sârmă de Cu câte plante avem; lungimea:  circa 3 – 4  cm şi o grosime a firului cam cât a unui ac de cusut mai grosuţ. Firul îl trecem, transversal, prin tulpina plantei la o înăltime de cel mult 3cm (dupa unii chiar si 5cm) de la bază, puţin mai jos de prima frunza adevărată.
“Mustatile” rămase se dau în jos, spre rădăcină, de-a lungul tulpinii şi NU IMPREJURUL ei. Profilactic semănăm pe brazdă, sau printre plante, muştar alb sau crăiţe. Se  pare, ca fitoftorei nu-i place vecinătatea acestor plante şi nu va mai avea ce cauta la roşiile noastre! Rănile se refac repede şi nu trebuie să ne facem griji că pe acolo ar putea pătrunde cine ştie ce năzbâtii de „patogenişti”.
cultivarea-tomatelor-21 Haideţi să înţelegem cum stă treaba, şi cum de ajunge un amărât firicel de cupru să ne ferească planta de duşmani.
Cuprul este un element, care intră în componenţa multor substanţe fito-sanitare indicate în lupta cu ciupercine de tot felul, dăunatoare, fireşte.
Cum   funcţioneză?
Seva plantei ajunge la frunze dinspre rădăcini spre ultimul etaj al plantei  prin tulpină, da? Buuun, ce întalneşte  seva, la un moment dat, în drumul ei? Corect – firul de cupru. Trecând prin zona cu pricina, vrând-nevrând se produce o reacţie chimică între sevă şi cuprul din firul nostru; asfel, molecule de cupr ajung în sistemul circulator al tomatei. Moleculele de cupru îşi vor face treaba cum ştiu ele mai bine în colaborare cu celulele roşiei noastre. Se  vor împrieteni şi vor lupta umăr la umăr impotriva ciupercilor fitoftoroase şi nu numai. Şi, astfel, roşia primeşte din scutul cuprului în lupta cu ciupercina năroadă! Vedeţi cât este de simplu?!
Usturoiul este un alt duşman de temut al ciupercilor parazite şi al multor boli ale plantelor, în general. Este un antibiotic natural, un antimicotic şi un redutabil imunomodelator. Maceratul de usturoi, care va feri planta de ciuperca fitoftorei se prepară astfel: într-un borcan de 3 litri punem 500 gr de usturoi necurăţat dat prin maşina de tocat. Acoperim cu apă şi ţinem la loc întunecat şi cald preţ de 5 zile. Apoi, după ce strecurăm şi punem în recipiente de sticlă, de preferinţă întunecate, vom lua cate 60 ml de macerat la 10 l apă „stată”, adăugăm 2-3 linguri de săpun lichid şi stropim roşiile cam de 4 – 5  ori în toată perioada de vegetaţie. Dacă întâmplarea face ca fitoftoroza să-şi facă de cap prea tare, atunci vom stropi ceva mai des.
O altă reţetă împotriva fitoftorei: apa de cenuşă + macerat de usturoi + coada calului şi/sau rostopască : 400 gr cenuşă se vor fierbe în 10 l apă timp de 30 minute, la sfârşitul fierberii se va adăuga o mână bună de coada calului şi /sau rostopască mărunţite bine. Apoi lăsăm la „dospit” o zi. Strecurăm, adăugăm una-două linguri săpun lichid, 1 lingură de macerat de usturoi şi una de alcool rafinat, vodka sau pălincă + 1 lingură de ulei. Cu această soluţie se stropesc tomatele o dată la 2 zile seara sau dimineaţa devreme.
Urzica, buna prietenă, care are rol de doică şi de bady-guard. O preparăm în felul următor: 1,5 kg plantă verde mărunţită la 10 litri apă, ţinem de azi pe mâine în soare. Cu soluţia obţinută stropim şi roşiile dar şi substratul de pământ de jur-împrejurul lor.
Maceratul din ace şi/sau conuri de conifere se pregăteşte astfel: 2 kg ace şi/sau conuri opărite în 10 l apă se ţin cateva zile, maximum 10, la macerat. Apoi, după ce stercurăm, luăm 1l de soluţie la 5  de apă, două linguri de săpun lichid (în general săpunul lichid este mai mult pentru aderenţă). O rţetă similară este următoarea: se culeg  primăvara muguri de brad, pin, etc, pe care îi păstrăm în pungi de plastic pănă la întrebuinţare, când opărim o măsură de muguri de brad în doua măsuri de apă clocotită, lăsăm pe foc vreo 2-3 minute. Apoi acoperim vasul şi-l ţinem aşa cam 40 de minute-1 oră. Strecurăm, diluăm în raport de 1:5 (1 cană de soluţie la 5 de apă) şi stropim tomatele în floare o dată la 2 săptămâni
Infuzia sau maceratul de rostopască şi/sau tătăneasă excelentă în combaterea fitoftorei, pătării brune, dar şi a afidelor şi acarienilor.
Cum procedam? Luăm 700 gr plantă crudă şi mărunţită şi o opărim în 10l de apă. Acoperim cu ceva gros şi lăsăm la ostoit câteva ore bune, mai bine o zi. Strecurăm, adăugăm, dar nu e obligatoriu, 30 gr de permanganat de potasiu sau o sticluţă de albastru de metilen. Stropim o dată la 2 săptămâni. Vom stropi mai des, dacă ciuperca s-a instalat prea comod pe frunze, îndepărtând părţile bolnave şi arzându-le. În afară de fitoftoroză, roşiile ne mai pot fi atacate şi de sporii altor ciuperci nesuferite. Astfel ne putem trezi cu : Putrezirea vârfului fructului, un beteşug deloc plăcut, care apare, spun specialiştii,  mai ales în perioada de formare a fructelor, când frunzele suferă de sete şi se apucă să fure apa de la rod. Astfel, tesutul din vârful fructului rămâne fără apă, iar domnul putregai atât aşteaptă. Se instalează confortabil pe ţesutul mort şi se înfruptă.
Asta, aşa, grosso-modo, ca să ne facem o idee despre cum trebuie să reacţionăm. Adică: trecem la îndepărtatul fructelor atacate, concomitent cu udatul sistematic şi afânare obligatorie a substratului, ca apa să ajungă, adânc, la ultimile firicele ale rădacinii. Apoi presărăm cenuşă şi mulcim. Gata!
Un alt conaş putregai se ocupă de tulpină, aşa se şi numeşte: putregaiul tulpinii . De el scăpăm ieftin: ştergem cu o cârpă uscată tulpina, o spălăm cu apă oxigenată sau soluţie de bicarbonat de sodiu, apoi pudrăm cenuşă din belşug.
Avortarea florilor. Din varii motive (diferenţe de temperatură, insuficientă umiditate sau, dimpotrivă, în exces, lipsa sau surplusul unuia sau altuia dintre elementele benefice) florile se apucă să cadă de la locul unde ar trebui să se ocupe de rodit. Astfel, prin metoda ce vi-o voi spune, vom ajuta planta să nu facă acest pas nefast. În ajutor ne vine soluţia de 1% de acid boric (10 gr la 10l apă călduţă) Stropim, cât de des posibil, o dată la două-trei zile pe flori dar şi pe frunze, seara, înainte de culcare.
Şi, uite aşa, cătinel-cătinel, am ajuns la liman. Ştim acum câte puţin din fiecare, suficient pentru început ca să putem trece la treabă. Restul îl vom învăţa pe parcurs, din greşeli sau din luări aminte.
Cât despre strângerea şi păstrarea recoltei, ce şi cum se  poate pregăti din acest minunat „tropican”, voi reveni, poate, altă dată.

Dacă   este prea cald, şi la îndemână avem doar îngrăşământ chimic (iată de ce fug de el ca de ciumă!), riscăm ca hrana să devină otravă, pentru că reacţia elementelor chimice la căldură mare este una toxică. Bun. Ne-am facut o idee ce nu trebuie făcut. Acum să trecem în revistă un , să zicem, grafic de hrănire, foarte util, cel puţin pentru mine.
Prima hrănire – la 20 de zile (3 săptămâni) după plantarea răsadului la locul definitiv. Se administrează 1 litru de soluţie hrănitoare/plantă.
A doua hrănire – la  8 -10  zile de la prima, sau după ce s-a format  cel de-al doilea  ciorchinaş floral. 1 litru de soluţie hrănitoare / plantă.
A treia hrănire – la 10 zile de la a doua sau când s-a format cel de-al treilea ciorchinaş floral. De astă dată 5 litri soluţie hrănitoare / 1m2. Si:
A patra hrănire – la 12 – 14 zile de la a treia. Cate 10 litri (o găleată) de soluţie hrănitoare / 1 m2.
Repet: nu hrănim după ce am: copilit, cârnit, rupt frunze, cu alte cuvinte, după ce am stresat destul planta.
După ce, un pic mai înainte, am amintit în câteva cuvinte puţinul de care avem nevoie, să ne facem o idee în ceea ce priveşte hrana, să trecem la următoarea întrebare:

Cu ce hrănim

cultivarea-tomatelor-4Fiecare  dintre noi va recurge la acea modalitate de hrană, pe care o va considera potrivită şi mai simplu de achiziţionat: îngrăşământ chimic sintetizat – pe care eu nu sfătuiesc să –l folosim –   sau, în cel mai fericit caz, dacă vorbim de sintetizate, îngrăşăminte „new generation” – bio sub formă de granule sau lichide. Aceasta ar fi o variantă „leneşă”. Altminteri,  recurgem la, aşa numita, organică, preferata mea, şi anume: găinţ de păsări, bălegar (gunoi de grajd macerat) de cal, vacă, capre, oi, iepuri, „compoturi”, adică macerate, din buruieni, plante medicinale şi aromat-condimentare, drojdie de bere, cenuşă, făină de oase, compost, mraniţă. Eu, din puţina mea experienţă, dar bazată (şi verificată) pe a celor cu state mai vechi în meserie, folosesc materia primă din zona imediată, adică, ce-mi oferă peticuţul meu de pământ sau ce mai „împrumut” de pe răzoarele vecinilor amabili şi darnici: buruieni, plante condimentar – aromatice şi medicinale, la care adaug nelipsita cenuşă. Mai folosesc: drojdie de bere, pâine veche, uscată, compost, apa în care au fiert vegetalele, cartofii în coajă, apa în care am spălat cerealele: orezul, meiul, hrişca, arpacaşul, apa (nesărată) de la fiertul pastelor, etc. Nu este aşa că sunt suficiente?
Pomeneam de cenuşă. Este de departe cel mai complex ingrăşământ organic. Singurul element important care-i lipseşte este azotul. În rest, le are pe toate în concentraţiile trebuincioase.  Este preferata mea şi în calitate de îngrăşământ, dar şi în calitate de “body – guard” împotriva bolilor şi dăunătorilor. Totuşi e bine de reţinut un lucru foarte important: cenuşa nu se foloseşte niciodată în combinaţie cu îngrăşăminte minerale azotoase, superfosfat şi nici măcar cu bălegar sau găinaţ, deoarece se vor neutraliza reciproc şi nu mai avem niciun spor. Ştiţi de ce? Pentru că jumătate din cantitatea de azot, în urma reacţiilor chimice, se va transforma în amoniac. Mai simplist exprimându-ne: dăm de nitraţi şi nu ne dorim aşa ceva. Cu  certitudine.
Dar nu disperaţi. Există o soluţie minunată la acest neajuns!
Cenuşa. Combinând-o cu compost, turbă sau mraniţă eficienţa ei se va dubla.
Să vă spun cum procedez eu. Pun cenuşă în lăcaşul de plantare, cam o mână – două, nu mai mult; nu are rost deoarece, tot acum adaug o mână bună de foi de ceapă, usturoi, coji de ou pisate , coji de banane, bine marunţite, o mână bună de urzici şi coada calului tocate şi un pospai, adică doar o lingură, de ace de conifere. Aşa le asigur un start grozav în viitoarea competiţie. Ei, uite cum s-a dezvăluit una dintre reţetele culinare pentru gradinareală!
Cenuşă folosesc şi  în lupta cu dăunătorii. Pudrez la suprafaţa solului să îndepărtez melcii şi limacşii, pudrez plantele după stropirea împotriva bolilor .
„Apa” de cenuşă o folosesc şi pentru hrănire, stropind pe frunze sau udând la rădăcină, fie împotriva bolilor sau a dăunătorilor. Cum o pregătim? Deschid capitolul de reţete culinare pentru plantele noastre, şi nu numai.
Reţeta 1
Apa de cenuşă I – 500 gr de cenuşă opărimcu 5 l apă fiartă, sau fierbem 15 minute; lăsăm să se limpezească (decanteze), scurgem apa limpezită şi adăugăm încă 5 l de apă „stată”, adică, apă de ploaie, sau nu, stată în soare pănă se încălzeşte.
II – luăm o găleată de 10l, punem cenuşă cam pe sfert şi adăugăm apoi, peste ea, apă, aproape de plin. Lăsăm acoperit, afară, cam 1 săptămână – 10 zile. Scurgem apa limpede, adăugăm apă pănă la 10 l şi folosim. Peste cenuşa rămasă mai putem pune apă şi folosi încă de vreo două ori, numai că, în felul acestea, fireşte, concentraţia va fi mai slabă
Reţeta 2 – o altă preferată a mea – urzica. În stare proaspătă, pun o mână bună de urzici tocate în lăcaşul în care plantez roşia. În rest, folosesc cu mare succes purinul, maceratul, adică, de urzici. Umplu pe jumătate o găleată de 10 l cu urzici crude, fără flori şi fără rădăcini, acopăr cu apă calduţă, acopăr şi las cam o săptămână – 10 zile la „dospit”, în soare. Purinul este gata în momentul în care apare acel miros specific de ….urât. Strecurăm, ţinându-ne de nas, şi folosim 1 l de purin la 10 de apă. Eu mai adaug şi cenuşă, cam un pahar. O prietenă m-a învăţat să fac mai simplu purinul, adică: croiesc un săcotei, suficient de mare, dintr-un material destul de dens, adică să nu fie, totuşi, tifon, şi, care să încapă în recipientul în care voi fabrica delicatesa. Înghesuim în săcotei urzicile, şi, de astă dată nu ne mai este teamă să le punem cu flori sau seminţe, pentru că, datorită materialului sacoteiului, toată masa va rămane închisă în acesta, iar maceratul va fi curat şi numai bun de întrebuinţat. În felul acesta nu mai este nevoie sa strecurăm. Şi, credeţi-mă, se economiseşte destul timp. Timp, pe care-l folosesc să rup urzici, să le las să se pălească, pentru ca mai apoi să le pun ca strat de mulcire de jur-îmrejurul plantelor şi nu numai.
Reţeta 3 – soluţie de acid boric - 10 gr la 10 l apă călduţă. Stropim plantele pe frunze şi mai ales pe flori, începând cu faza de îmbobocire. Se  întăreşte sistemul imunitar , astfel se împiedică „avortarea” lor, căderea mugurilor florali, a rodului. Stropim 1-2 ori pe săptămână. Este şi un aport considerabil de bor pentru plantă.
Reţeta 4 – drojdia de bere – un excelent stimulator de creştere. Într-un borcan de 3 l dizolvăm ½ pahar de zahăr sau dulceaţă/gem mai vechi, adăugăm 100 gr drojdie de bere, acoperim şi lăsăm la „dospit” 1 săptămână. În acest răstimp mixtura noastră se va transforma într-un excelent ferment: 1 pahar de „bragă” la 10 l de apă „stată”.
„Braga” va fi pe placul nu numai a tomatelor, dar şi pe placul vinetelor, cartofilor, ardeilor. Le vom oferi cate ½ l fiecărei plante, fie direct la rădăcină, fie pe frunze
Reţeta 5 – foi de ceapă si/sau usturoi. Într-o găleată punem doua mâini bune (cam 200 gr) de foi de ceapă (şi /sau de usturoi). Opărim cu apă clocotită, acoperim. După ce s-a racit – strecurăm. Turnăm în recipiente separate şi păstrăm la loc întunecat şi răcoros. Folosim 2l de soluţie la 10l apă „stată”. Ca şi în alte cazuri, este atât o gustare săţioasă cât şi un leac bun.
Reţeta 6 – Zerul, laptele degresat sau laptele batut, kefirul pot fi folosite în calitate de îngrăşământ şi de remediu anti-boli micotice: 1l de lichid, oricare dintre cele enumerate, la 9l de apă, la care mai adăugăm câte 2-3 picături de tinctură de iod la fiecare litru de lichid (cam 25 – 35 picături la găleata de 10 l). Se stropeste planta în intregime. Din cap pana-n picioare cam o dată la 7-10 zile
Reţeta 7 – Soluţia de bicarbonat de sodiu, 1- 2 linguriţe la litrul  de apă calduţă (cam 10 grame). Plantele se stropesc pe frunze, după care se vor pudra cu cenuşă.
Reţeta 8 – cojile de banană, bogate în potasiu şi magneziu, se mărunţesc bine şi se încoporează la rădăcină. O dată la plantare, apoi la fiecare muşuroire
Reţeta 9 – Vă destăinui şi o reţetă a unui îngrăşământ „universal”.
Intr-o găleată de 10 l punem 2 kg de cenuşă, adaugăm apă fiartă, amestecăm, lăsăm la limpezit; strecurăm după răcire, adăugăm până la 10 l apă + 40 picături tinctură de iod + 10 gr acid boric. Apoi, luăm 1l de soluţie şi o diluăm în 10 l apă „stată”; apoi udăm la rădăcină. 1 l de papa-bun pentru fiecare plantă.
Prima hrănire la plantarea la locul definitiv, a doua – în perioada de copilire, a treia – în timpul înmuguririi (când se formează florile). Plantele cresc călite şi înfruntă cu vitejie chiar şi temuta fitoftoră.
Reţeta 10 – Se pare că roşiilor le place să crească pe propriile resturi. Aşa că, după recoltare, alegem cele mai sănătoase şi curate plante, le uscăm, le mărunţim şi le încorporăm pe locul ales pentru plantarea din anul viitor.
Reţeta 11 – o hrană excelentă şi, deopotrivă, stavilă  în faţa bolilor este şi aceast amestec de ierburi. Urzici (pentru azot) + tătăneasă (pentru potasiu) + ventricea sau tanacetum (antimicotic) + pelin + coada calului (pentru siliciu) + verdeaţa de la morcovi (pentru seleniu) se pun într-o găleată cam pe ½ , adăugăm apă, acoperim şi lăsăm preţ de 6-10 zile la „fezandat”, la căldură. Apoi strecurăm, diluăm cam 1:5 şi folosim 1 litru/ plantă.
Reţeta 12 – adunăm resturile de la ceaiurile băute peste toamnă-iarnă ( frunzele opărite de la ceaiul negru, verde sau alb) şi le utilizăm în calitate de îngrăşământ azotos, încorporat – 500 gr la m2
Ca regulă generală: când preparăm amestecuri de ierburi, folosim doar buruienile, plantele (fie ele medicinale sau condimentar-aromatice), care cresc pe tarlaua noastră sau în imediata ei vecinătate, pentru că ele sunt burduşite cu elementele hrănitoare din acea zonă.

Niciun comentariu:

Trimiteţi un comentariu